„Eram supărată – ‘mamă, NU ți-a plăcut MECIUL MEU?’. Ea murmura: ‘Ce să îmi placă? Cum vă omorâți acolo?‘. Dar eu insistam – ‘cum să nu îți placă, mamă, meciul meu?’. Pentru mine era ceva incredibil. Da… prima dată, mama nu a putut să se uite la concursul meu. Nici a doua, nici a treia oară nu a putut să se uite cum îmi luam eu picioare în gură. Era foarte speriată, foarte șocată.
Acum,se uită cu coada ochiului. O tot întreb – ‘te-ai uitat?‘, ‘ti-a plăcut?‘. Și ea nu știe ce să zică. E acolo, speriată, cu pumnii strânși, dar speriată – să nu pățesc ceva pe acolo, pe suprafață, să nu leșin. Este ceva să vină cineva să dea cât de tare poate cu piciorul în capul tău„. E o părticică din povestea Elenei din taekwondo, multiplă campioană națională. A Elenei din „Calea mâinilor și a picioarelor” – așa cum este caracterizat acest stil coreean al artelor marțiale. Are 16 ani și, când o vezi, mintea aleargă imediat, stereotip, la preafrumoasa Elenă care a pus Grecia Antică în război. E frumoasă și Elena din taekwondo, iar când nu este în Do Jang – adică în sala de antrenament, este pe podiumul unor prezentări de modă sau în fața camerelor de luat vederi.
V-am făcut curioși? Vă mai spunem ceva: pe suprafață, trăiește cu ură, ca toate rivalele sale. În afară, iubește animalele și pentru asta a ținut o dată piept unui grup violent. Contrastul cu greu ar putea fi mai mare. Elena spune pentru ProSport povestea unei zile în care a zâmbit cum nu a mai făcut-o. Era în concurs.
„Aveam avantaj de 12 puncte, mai era un pumn și câștigam meciul, și m-am trezit cu un picior în gură. Mi-a mutat maxilarul! Mi-a dat într-o parte, dar mă durea în cealaltă. A venit medicul, le-am făcut semn că sunt ok – să plece. Când am reînceput, în a doua secundă i-am mutat eu maxilarul. Revanșă. Și eu zâmbeam în momentul acela! Eram furioasă pentru ceea ce pățisem… Dar așa e, pe suprafață este o ură inimaginabilă. Ne urâm: să ne batem, să ne rupem gâtul! În prezent, totuși, sunt foarte multe reguli. Acum zece ani, te puteai și ciupi. Nu era nicio problemă. Puteai să muști – nu vedea arbitrul, făceai o schemă. Acum, nimic. Tot ce poți face este să dai cât de tare poți, ‘să îi sară proteza din gură’. Când ieșim – ne pupăm, ne luăm în brațe. Doar pe suprafață e bătaie„, povestește Elena, care adaugă cu mândrie. „Doar în ziua aia am pățit-o. La mine nu a fost atât de grav. Dar la ea, a fost mai grav„.
O vom cunoaște. Întâi însă, trebuie să înțelegem un aspect. În taekwondo, sport devenit olimpic în anul 2000, „pe suprafață, nu simți nimic. La final, poți fi plin de sânge, dar abia atunci vezi. După meci. E adrenalina foarte mare și este și obișnuința. De cele mai multe ori, după meciuri, sportivii ies și abia se târăsc în tribună. Eu șchiopătez după fiecare meci. Vezi sportivi cu mâinile atârnate, care merg la medic… dar toate astea, după meci. După meci!„
***
Elena vine de la liceu la întâlnirea fixată într-o după-amiază însorită și răspunde listei ProSport de curiozități.
Cum ai descrie acest cocktail – sport de performanță, sport de contact, modeling, literatură, școală? La început, mi s-a părut complicat. Dar, pe parcurs am realizat că este posibil să le fac pe toate. Este foarte frumos. Asta le-aș transmite și celorlalte fete care practică un sport, poate tot unul de contact – poți să faci mai multe lucruri. Chiar se poate! Nu e greu. Tot ce îți dorești se poate.
„Nu cred că doar băieții sunt făcuți pentru sportul ăsta.. Deși luptăm individual – suntem o familie”
Ca fată, cum este să faci sport de contact? Cine se șochează mai tare – fetele sau băieții? Toată lumea rămâne șocată, deși eu nu prea înțeleg. Mie mi se pare ceva normal. Nu cred că doar băieții sunt făcuți pentru sportul ăsta.
Cum te dezvoltă sportul acesta, din punct de vedere fizic și mental? Pe ambele planuri m-a dezvoltat foarte mult, dar mai ales psihic. Am învățat cum să mă comport cu oamenii, de la adversari, la colegi și antrenor. M-a ajutat foarte mult sportul acesta și mi-aș dori să văd cât mai mulți oameni care să aibă parte de aceeași experiență. Taekwondo este un sport extrem de complex, chiar dacă unii spun – „e doar bătaie”. Este mult mai mult decât atât.
De ce nu te-ai dus către un sport de echipă, sau către un sport individual, mai popular sau mai la modă – cum ar fi tenisul? Eu am făcut și tenis – patru ani, când eram mică. M-am oprit pentru că nu mă regăseam în sportul acela. După ce am terminat și cu înotul de performanță, am descoperit taekwondo-ul și am rămas impresionată de colectivul în care am ajuns, de oamenii de care eram înconjurată, de federație. Mi-a plăcut, m-am regăsit în el. Suntem o familie. Da, deși luptăm individual – suntem o familie.
Cum e sentimentul de a fi pe podium? 
La început, parcă o simțeam în tot corpul. Acum, a devenit o obișnuință. Senzația mai puternică și nasoală – e atunci când nu urc pe podium. Este ceva nomal să urc pe podium, să fiu acolo sus, în momentul ăsta. Ar fi ceva anormal să nu fiu pe podium și să mă uit la cum sunt premiate alte fete la categoria mea. Mie mi se pare că dacă e categoria mea, trebuie să fiu pe podium, sus!
Îți place să fii dură? Te consideri dură? Doar pe suprafață. Cum ies de acolo, revin la viața mea normală.
Foto: Facebook@ElenaChiriac
Cu câte vânătăi ieși de la antrenamente, de la concursuri? Foarte multe! După multe concursuri se întâmplă să am prezentări de modă, ședințe foto, poate chiar reclame… Sunt foarte multe vânătăi, nici eu nu știu câte, pentru că niciodată nu le simt. Pur și simplu – ridic pantalonii și le văd. Ele se fac, eu nu le văd, nu le simt. Mă grăbesc să le maschez cu fond de ten, pudră, corector, anticearcăn – tot ce se poate – doar să nu se mai vadă. Necesită timp și grijă, dar, merită.
Nu ți-e frică niciun pic că, într-o zi, prietenele sau fetele îți vor spune că îți pierzi feminitatea practicând un sport de contact? Eu am o personalitate foarte puternică și consider că nimeni și nimic nu ar putea să schimbe asta vreodată. Cred că am o feminitate puternică și taekwondo-ul nu va schimba niciodată acest lucru. Bineînțeles, pe suprafață, feminitatea mea se pierde, dar doar acolo.
„Mi se pare că mă prinde bine albul și mă caracterizează”. Dobok personalizat, încălțăminte ba. „Se uzează foarte rapid”
Ai câștigat bani din sportul ăsta? Da. Au apărut banii, chiar foarte recent. Am primit un premiu de la fundația Alexandrion și am rămas foarte surprinsă când am auzit că voi primi acest premiu, pentru că nu mă așteptam să existe oameni care să sprijine atât de mult tinerii sportivi. Există și indemnizația sportivă, există bani pe care îi oferă primăria, de obicei după Campionatul Național, însă cel mai generos a fost acest premiu, de la fundația Alexandrion.
Cum ai vedea un echipament de taekwondo personalizat?
 Eu chiar vreau să îmi personalizez echipamentul de taekwondo. Pe bluza de la dobok vreau să îmi pun Elena Q, numele de pe Youtube și de pe Instagram, pentru ca în momentul în care intru pe suprafață la competiții internaționale să îl vadă lumea și să se aboneze la canalul meu. O să scriu Elena Q, undeva, micuț, frumos, subtil – să nu vadă arbitrii, bineînțeles. Pe încălțări nu, pentru că se uzează foarte rapid. Dobok-urile sunt albe la bătaie și asta îmi place foarte mult. Mi se pare că mă prinde bine albul și mă caracterizează. Dar, dacă aș putea, aș face un dobok multicolor – să fie în toate culorile! – chiar dacă nu l-aș putea folosi decât în sala de antrenament, nu și în competiții.
Probabil, v-ați dat deja seama. Elenei din taekwondo îi plac poveștile. Nu poate alege între cele clasice, cum e cea cu Elena din Troia, sau cele SF, cum sunt cele cu personaje precum Q, din Star Treck. „Chiar și acum mai pun noaptea o poveste ca să adorm. Îmi place să reaud poveștile. De aici, mi-am și propus să scriu o carte despre motanul meu – Tanu – și stelele căzătoare. Cartea vreau să fie de tipul ‘Micul Prinț’, să fie și pentru copii și pentru adulți. Și, sper din suflet, ca lumea să se regăsească în carte. Cu aceeași poveste am câștigat și un concurs când eram mică – la opt ani – și asta m-a încurajat foarte mult să scriu”, spune Elena.
Taekwondo, șpagatul lui Van Damme și o provocare pentru cei mai bine plătiți sportivi din România: „Fotbaliștii nu au deloc mobilitate. I-aș provoca pe toți să treacă o zi printr-un antrenament de taekwondo!”
Te ajută taekwondo să faci șpagatul, ca van Damme? Da, bineînțeles! Pentru că în taekwondo ai nevoie de mobilitate foarte multă. Da, ajungi să faci șpagatul, și sfoara.
Spune-mi un fotbalist pe care l-ai provoca să învețe câteva procedee din taekwondo? Cred că fotbaliștii nu au deloc mobilitate… ar fi o provocare foarte mare pentru toți să facă un antrenament de taekwondo. Să încerce să ridice piciorul la nivelul capului – chiar foarte greu! I-aș provoca pe toți fotbaliștii să facă asta, să treacă o zi printr-un antrenament de taekwondo!
Excepția ar fi Zlatan Ibrahimovic, care a făcut taekwondo… Ah, da, da, da! Are centura neagră la taekwondo, a practicat taekwondo înainte de fotbal.
Elena vorbește cu dezinvoltură despre mobilitate. Pentru că, întâmplător, este și principala sa calitate. „Eu am mobilitate și forță. Nu am o viteză extraordinară. Am colegi care la competiții internaționale au făcut 18 puncte cu pumnul – ceea ce e foarte greu. Ei au câștigat dând doar cu pumnul – cu piciorul nu au punctat. Eu, când dau cu pumnul, nu punctez! Din 15 pumni, unul se pune. Nu mă bazez pe asta. Mă bazez însă pe mentalitate, încerc să domin adversarul de la începutul meciului, să o fac pe fata din fața mea se simtă dominată. Contează foarte mult să pornească cu neîncredere„, spune tânăra sportivă, care, de curând, a devenit vlogger. Și nu pentru că tocmai s-a încheiat o super-campanie „Next Big Vlogger” a unui brand celebru pentru felul în care, iarnă de iarnă, ne spune cu moșul său roșu și durduliu că „Sărbătorile vin!”.
„Mi-a plăcut să fiu în centrul atenției. Vreau ca toată lumea să știe ce fac și cum fac. Și vreau să fac un vlog despre tehnici de autoapărare”
Cum și de ce ai devenit vlogger? Cum îți ajuți tu sportul pe care îl practici prin acest canal? De când eram mică, mi-a plăcut foarte mult să socializez, mi-a plăcut să fiu în centrul atenției și să pot să îmi spun opinia, tuturor, prin diferite feluri. Când am descoperit YouTube-ul, mi-am dorit foarte mult să pot să comunic și eu, ca oamenii să știe și părerile mele, experiențele mele. Să împărtășesc cu ei tot ce mi se întâmplă. Îmi doresc foarte mult ca, prin YouTube, să le arăt oamenilor cum este taekwondo cu adevărat. Ce avantaje ai și, bineînțeles, ce dezavantaje ai. Și să mă cunoască cu adevărat. Îmi place viața publică, vreau ca toată lumea să știe ce fac și cum fac. Voi vorbi în vlogguri despre taekwondo, despre antrenamentul de taekwondo și vreau să fac un vlog și un videoclip cu tehnici de autoapărare pentru femei, pentru că există foarte multe cazuri în care femeile sunt agresate – fizic și verbal. Îmi doresc foarte mult să ajut cu chestia asta.
Ți s-a întâmplat lucrul acesta – să mergi pe stradă și să se ia cineva de tine? Mi s-a întâmplat de foarte multe ori să merg pe stradă – pur și simplu, un om nevinovat – și să fiu strigată, jignită. Să se apropie cineva de mine, iar eu nu aveam curajul să mă apăr sau să reacționez în vreun fel.
Să vorbești e simplu – spune o vorbă înțeleaptă. Elena însă a trecut deja la acțiune. Și i-a plăcut. Se mândrește cu un episod care i-a dăruit cea mai bună prietenă și i-a dat și un altfel de curaj. „Eram la Curtea de Argeș, cu verișoara mea. Mergeam pe stradă, când am auzit niște țipete. Erau oameni care agresau un câine. Îl băteau – dădeau pur și simplu cu bâta în el. Sărăcuțul cățeluș se băgase sub mașină. Era plouat, era murdar. Eu am intervenit imediat. La început, fără succes. Apoi, le-am spus că eu fac taekwondo și, pur și simplu, în momentul ăla, s-au dat înapoi și au plecat. Am vrut să hrănesc acel cățeluș. Dar… a venit după mine. L-am luat acasă. I-am spus Bella și încă o am. O iubesc foarte mult. Experiența asta m-a apropiat foarte mult de ea și m-a făcut să îmi dau seama că prefer să salvez un suflet de pe stradă decât să fac o investiție într-un animal, care vine de undeva, la comandă. Prefer să salvez un suflet. Este cauza mea de suflet. Vreau să ajut la salvarea a cât mai multe animale„.
Vrea la Olimpiadă, la 18 ani. Dar vede și realitatea dură: „Merg la scaun cu oameni care nu mă cunosc, nu știu cât pot eu să duc. Majoritatea dintre noi am atins deja nivelul maxim aici”
Elena vrea să meargă la Tokyo, să fie printre tricolori la ceremonia de deschidere, apoi în sala încărcată de emoții a concursului olimpic. Ar avea 18 ani. O iubește pe Jade Jones, dubla campioană olimpică din Marea Britanie care „parcă e un zeu al taekwondo-ului. Este incredibil de bună – parcă ar fi căzută de pe altă planetă. Este făcută pentru taekwondo, este chiar la categoria mea și o admir mult, mă uit întotdeauna la videoclipurile ei – cum se luptă. Aș fi onorată să am un meci împotriva ei. Poate chiar la Olimpiada din 2020!„, visează cu ochii deschiși Elena Chiriac.
Realitatea taekwondo-ului românesc este însă dură, ca un duș rece. Oameni puțini, resurse limitate. De 20 de ani același antrenor, care a învățat alături de sportivi. „Va fi mereu antrenorul nostru, sprijinul nostru – îi datorăm multe și îl iubim. Dar, alții au 6-7 antrenori. Noi nu avem maseur, psiholog. Avem înainte de Mondiale și Europene, dar nu tot timpul. Ei au – și este o diferență vizibilă. Contează foarte mult„, spune Elena.
De aceea, un duel cu o iberică s-a transformat într-un măcel. „Parcă era în ‘speed motion’. Eu nu o vedeam. Îmi luam picioare în cap, mă uitam la tabelă, dar nu știam când se punctase, pentru că eu nu le simțeam. Nici măcar nu am putut fi dezamăgită, pentru că am realizat de la început cât de bună este… Aceeași vârstă, aceleași kilograme, aceeași înălțime, același fizic. Dar, după primele 20 de secunde, nu mai știam ce se întâmplă cu mine. Îmi puncta pe toate părțile. Mă lua pe la spate – nu vedeam nimic. Nu știam ce se întâmplă„, povestește Elena.
Sugestiv este și altceva. La o vârstă la care informațiile încă se acumulează, iar nevoia de sprijin este una acută și reală, Elena s-a trezit în repetate rânduri cu un antrenor la scaun care mai mult o încurcă. Oamenii care au format-o au ales altă cale – mutatul în Regatul Britanic sau viața de călugăriță! – iar Elena Chiriac a constatat cât de greu e fără punct de sprijin.
„Eu nu am o rezistență foarte bună. Obosesc la un moment dat și trebuie să mă retrag, să fac ceva, să îi distrag atenția adversarei. Antrenorul nostru face totul singur – este și antrenor, și președinte de federație. Le face pe toate. Și asta vrea. Se întâmplă însă la competiții – unde trebuie să fie un antrenor la scaun – să merg cu oameni care nu îmi cunosc stilul. Nu știu, de exemplu, cât duc eu. Și ajung la o fază în meci în care eu deja nu mai pot, mă chinui să nu arăt asta, iar el îmi spune – ‘dă-i, dă-i la cap‘. Ori eu nu mai pot să ridic piciorul! Sunt aproape să mă prăbușesc. Am rămas cu maestrul, singurul care mai știe stilul meu. Dar nu mă duc cu el la scaun. Cine e cu mine spune – ‘Du-te după ea’. Îmi spune să dau cu pumnul, când eu nu pot. Dau, și greșesc, și îmi iau picior în cap, și meciul s-a dus!”, Elena ‘Q’ Chiriac
Încrederea, bat-o vina. „Mi-am luat un picior în cap. Și asta a fost!”
În sportul mondial, cuvântul încredere apare din ce în ce mai des. Ea e de vină pentru înfrângeri, ea este marele câștig după o victorie. Elena are propria poveste. O pildă a ei, din care a învățat mult. „Eu cred că am capacitatea asta, de a-mi domina adversarele – mă uit urât la ele, fac orice să își piardă încrederea. Nu mai contează cine face primul punct, dacă ești pe minus… S-a întâmplat de multe ori să fiu și eu dominată. Țin minte clar: la un campionat balcanic a venit un coleg să îmi spună – băi, asta e bună rău de tot. Au mai venit apoi doi-trei să-mi spună că ‘e bună de tot’, ‘Elena, ai grijă, că s-ar putea să te bată’. Și mi-a intrat ideea asta în cap. A început meciul și eu eram deja pe minus. Mi-am luat un picior în cap și asta a fost. Am pierdut. La final, lumea mi-a spus – ‘Elena, ce-a fost cu tine, că puteai să o bați?!’ M-am uitat la videoclip și parcă nu eram eu„, povestește Elena.
Curaj și curaj
Elena are curaj. Taekwondo este un sport al curajului și o artă a neînfricaților. Băieții se antrenează cu fetele, fetele cu băieții și, deși, ce-i drept, cei din urmă le protejează pe ele, cavalerește, din cauza diferenței de forță brută, băieții pleacă și ei cu o lecție învățată, consideră Elena: „Nu trebuie să îți leșini adversarul. Trebuie doar să câștigi„.
Tot Elena explică însă că nu există curaj universal. Curaj absolut. S-a convins, lovindu-se la un moment dat de o preconcepție care i-a lăsat una dintrre cele mai terifiante amintiri. Unul dintre acele puține momente în care fiecare mușchi a simțit fiorul fricii. „Eram în tabără. Aveam o dirigintă de 63 de ani, care mă certa încontinuu – că țineam furculița nu știu cum, că nu știu ce făceam. Stăteam la cabană, în camere de două paturi. Într-una dintre camere a apărut un șoarece. Au țipat fetele și, evident, s-a strâns toată lumea.
Diriginta a vrut să fie curajoasă – s-a gândit să scoată pe toată lumea de acolo. Și spune: ‘pleacă toată lumea, rămâne Elena. Că ea e curajoasă, face taekwondo‘. Iar eu am cea mai mare frică de șoareci și de păienjeni. Nu pot să descriu! Simt frica în tot corpul. Șoarecele ăla era micuț, dar eu îl vedeam atâta… pentru mine era colosal. Și a trecut șoarecele ăla pe lângă picioarele mele… și am țipat! De m-a auzit toată tabăra aia. Și m-a întrebat diriginta, nedumerită – ‘cum să îți fie frică, Elena, doar tu faci taekwondo?! Cum să îți fie frică de un șoarece!?”.
Ce s-a întâmplat mai departe? Ei bine, erou a fost un copil de șapte ani, spune Elena. „Toți ieșiseră, rămăsesem eu. Băiatul secretarei, care ne însoțea, se juca cu niște cuie pe acolo. Vede șoarecele și bagă cuiul în el. ‘Ia uite, mami, l-am prins‘. Avea un lemn cu niște cuie și a dat – pac! Apoi, îl arăta la toată lumea – ‘L-am prins!’„, spune Elena care tot repetă. „Nici eu, nici diriginta care mă pusese pe mine să îl prind. Copilul a fost erou. Eu șoareci și păienjeni să nu văd niciodată. Nu au nicio legătură cu taekwondo. E alt fel de curaj. Chiar nu are nicio legătură. Poți să mă pui și să mă bat cu cineva pe stradă, că am curaj. Dar asta… să prind un șoarece, nu! Doamne ferește! Cine știe – poate să dau la un moment dat peste o tarantulă și o să îmi dau seama că păianjenii de la Curtea de Argeș sunt ok„.
Dacă ar fi să rezumăm crezul Elenei Q în sport, acesta ar fi legat de refuzul abandonului. „Cel mai mult, mi-am propus să nu abandonez niciodată. Am avut probleme cu un deget, cu genunchiul. Erau momente în care a început meciul, în primele trei secunde m-am dus să dau picior și am căzut. Până să ajung să dau, mă lăsase genunchiul. Am rămas acolo, au venit medicii, dar am spus că nu vreau să renunț. Pierd, mă bat, acept să mă doară, dar termin lupta. Cred că trebuie să fii foarte slab ca să abandonezi. Te mai bați două minute, ai plecat și asta e – dar nu abandonezi. Cuvântul în sine nu mi se pare ok. Cum să renunți la meci? Am avut colegi care s-au luptat cu degete rupte. Au plecat cu degetul de trei ori mai umflat, dar au terminat. Știu că așa voi face și eu. Mereu„.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER